Șapte lei pentru un leu. Și ce mai poți păți la Poștă.

IMG_8345De câteva ori pe an, orice om sănătos tun e foarte aproape de moarte. Se întâmplă atunci când merge la poștă (la Poșta Română, jucăușilor). Riscul de atac cerebral este total.

Spre nefericirea mea cunosc si eu, de la o poștă, anumite cazuri.

Mai adineauri am trăit unul, având de ridicat un colet de la oficiul Plumbuita. Am stat 45 minute la coadă, ca să fie bine să nu fie rău. Am plecat într-un final cu coletul în mână dar plumbuit în pipotă… și cu o poză, pe care o arăt mai târziu.

Mai acu o lună am fost la Poșta de pe Unirii, oficiu mare, o simfonie de imprimante ceaușiste ce printează pe hârtie tip (de-aia perforată în laterale). Și scârțâie pe sinapsele cortexului pregătindu-l de explozie. Cozile binecunoscute sunt la locul lor. Iar declanșatorul e apăsat de vreo înjurătură, un careva ce se bagă în față, căci acolo e mereu plin și cu odorizant sudoripar. Și, precum Tăricelu, Giovănelu, ce se bagă în față pe la diverse ghișee ca să fenteze coada, la fel fac și rândașii români fără bun simț și cu grăsime de gâscă pe pene, nu cumva să le ajungă civilizația la piele.

Dar cea mai tare experiență cu poșta am pățit-o acum câteva luni, în Focșani. „Ce mama naibii căutai la poștă în Focșani?” Buna întrebare. Pe 1 aprilie avui ceva drum prin Moldova. Am fost radaro-jăpcuit cu o viteză fictivă, pe o porțiune de drum cu limitare fictivă (nu există indicator cu limitarea respectivă). Nu a fost păcăleala de 1 aprilie cum am crezut inițial, ba chiar au mai oprit 3 mașini lângă mine cam cu aceeași viteză, etc. Fishy rău, așa că se impunea să fac contestație.

Și iată-mă la Judecătoria Focșani. Totul clar, elegant, până la “trebuie să achitați taxa de timbru judiciar în valoare de 1 leu. La Poștă”… Fuck, fuck, fuuuucccckkkkk! Vedeam luntrașul din Purgatoriu cum mă preia și nici nu aveam doi zloți să-i dau (că unul mi-l lua poșta din start).

Ok, respir adânc, îmi fac curaj și fug, la propriu, spre oficiul poștal nr. 1 Focșani. Intru și-mi vine să ies. Dar stau. Observ obiceiurile locului, îmi dau seama repede care e structura de forță a oficiului. Diriginta e miezul (evident) iar al doilea în ierarhie este….paznicul.

Diriga ținea biroul deschis (uite mă că politica ușilor deschise e la modă și la stat nu doar în corporațiile din Pipera). Doar un ficus gălbejit îi flanca oleacă ușa, să nu intre din greșeală vreun gherțoi.  Ieșea odată la zece minute (pe ceas) făcând un tur al filialei, mângâindu-si părul vopsit în albastru, cu coc de cucoana de județ, scanând cu o privire ezoterică gloata de codași.

Paznicul era cel ce organiza gloata. Stai acolo, șezi dincolo, nu mârâi, etc… După vreo jum oră de stat la coadă, ajung și cer taxa judiciară de 1 leu. Îmi dă timbrul de mai jos, fug înapoi (fericit că sunt viu) la judecătorie. Acolo, ghinion, timbrul judiciar nu e valabil. Tre să aduc o chitanță care să ateste că am plătit leul în contul primariei de domiciliu…(!!!)…  Luntrașule, vin de mă ia! Sunt gata, a doua experiență la poștă mă va eutanasia.

M-am întors, am mai stat juma de oră. În fața mea văd pe unul în sacou și cămașă. Wtf? Băi, nu poate fi cineva mai bine îmbrăcat ca diriginta de poștă! Ne-am înțeles din priviri, am povestit pe scurt; omul era fix în aceeași situație cu a mea și venise din București fix pt aceeași japca de radar din 1 aprilie (îmi pare rău că nu i-am cerut nr de telefon, dar se grăbea, ca și mine, să fugă la tribunal ca să prindă deschis la grefierul șef). Ajung în față, am onoarea să completez nșpe formulare și să plătesc leul.

Aflu că pentru a plăti taxa de un leu, trebuie să achit și 5 lei comisionul poștei… Să fie primit, ia de-aici fără număr, doar sa scap cu viață. Și uite așa am plătit șapte lei pentru un leu… (1 leu taxa + 5 comision poștă + 1 leu timbrul luat ca „amintire”). IMG_8390

P.S. Poza promisă de la Plumbuita. Un astfel de panou se găsește în orice oficiu. „Cărți poștale” prăfuite ce decorează un perete cu o lavabilă tristă. Am întrebat-o pe doamna de-acolo câte felicitări vinde pe lună. „Cam una la doua luni”.. Good. La așa vânzare se justifică să ții panoul groazei. Cred că e parte din planul de înnebunire a clienților.

IMG_9603

Marea Pată Roșie e de fapt pe Pământ.

Marea-PAta-Rosie-710x542

„Tati, dacă vine un asteroid, trebuie să mergem pe Jupiter?”…mă întreabă, la culcare, băiatul meu cel mic (nu are nici 4 ani, dar, mai în glumă mai în serios, e pasionat de astronomie). Apoi continuă: “Eu nu vreau pe Jupiter că acolo e marea pată roșie…știi ce e marea pată roșie? E o furtuunăăă.”

Eu: „Nu, tati, nici eu nu vreau pe Jupiter, stai liniștit, că nu cred că un asteroid ne va lovi curând planeta, poate vom mai trăi un million de ani pe Pământ”.. El: „Ei, e prea mult un million, dar aș vrea să mai trăim de mai multe ori pe Pământ. Îmi place planeta Pământ, să știi că ne îmbrățișează…”

Optimismul, reflecția inocentă, gingășia unui copilaș sunt sublime… bine ar fi să fie și molipsitoare..

Păcat că adulții fac alt mix astral. „Pata roșie” e aici, dă “legi”, face trocuri și trucuri, buzunărește „omul de rând” (să-i zicem OMR); stârnindu-i furtună tragi-cosmică prin viață, îi amanetează viitorul copiilor și le joacă zestrea la barbut; împreună cu alte „Pete”, colorate cameleonic. Dar OMR nu simte, nu vede, căci are pământ steril în creier. Când are nevoie de OMR, Marea Pată Roșie (sau roz, căcănie, etc) îl activează cu un strop de Mercur în vene, ingerat pe-o felie de pensie, sălăruț, o atenție, o măslină, o scobitoare străină…sau cu „mândre simțăminte” și naționalism (ha, ha, dați cu kurtos kolac să nu ni se-aplece). Când nu mai are nevoie de OMR , Pata sparge becul, iar omul de rând rămâne în bezna minții și Uranusul gol.

Cum să-i explic copilului că, cel mai probabil, planeta nu va fi distrusă de asteroizi, ci de oameni care au furtuni de tupeu cosmic în craterele de pe șoriciul lor gros? Că tot ce îi interesează pe unii (avem exemple calde ca pe Venus) e să fure și să-și protejeze furtișagul; chiar dacă asta înseamnă să ne scoată de pe orbită?…azi un ou, mâine o țară, poimâine o planetă.

Mama ei de pată roșie… de-ar fi stat doar pe Jupiter.

P.S.. doamna Neti, e Mercuru-n retrograd, sau cum, de n-avem și noi noroc de o societate normală?

Roirea de la Nord la Sud, la mare… pentru cei de 30 – 45 de ani.

În privința mersului la mare, filmul multora dintre noi începe din Nord și continuă (cât mai) spre Sud: când erai mic mergeai (trimis de-acasă) în tabăra de la Năvodari, cu alte sute de copii. Veneai ars, cu doi păduchi străini bronzați, și trimiteai acasă o felicitare cu „Calde salutări de la mareee” ce ajungea la două săptămâni în urma ta prin mândra Poștă. Magneți de frigider nu erau atunci…nici frigidere asortate… Fram-ul era făcut din carton de Trabant, în afara de muște (magnetice) și rugină, altceva nu prea se lipea de tabla aia…

Când crescuși oleacă te opreai pe la Mamaia – o Cleopatra, niște Butoaie, un Cazino, un Delfinariu, cu părinții sau colegii de liceu. Mâncai prost și ieftin la autoservire, băgai înghețată cu aracet la cornet… rogojina și cearceaful din casa mare erau accesorii must have, purtate sârguincios în tramvaiul 100 (Gara Constanța – Satul de Vacanță).

Când ai sărit de 20 o ardeai în Costinești… Vreo 2-3 ani de Disco T și Ring, cu hamsii si falafel, banane, epave; și obelix pe bumtzi – bumtzi… Apoi, hai mai la sud, spre Vamă, doar acolo iți mai găseai libertatea… Fără cazare, dormind sub șopron la Corsar sau sub mesele din Stuf. Cei mai „organizați” dormeau în cort sau în mașină. Te trezeai freudian și te spălai pe dinți cu încă o bere, în ritm de Bolero. Urma clasica ceartă cu ficatul, ce-l găseai agățat în gard la Șoni, jurând că de data asta chiar te părăsește…

După 30 ești om la casa ta, pui ban pe ban, ai copii, te duci și mai la Sud. Bulgaria, Grecia, Turcia (plus variațiuni, Italia, Spania, Malta, etc). Vrei piscină, apă turcoaz, nisip fin, musai șezlong și umbrelă… Nu te prea mai preocupă sexul, sticlismul și nopțile pe plajă, ești orientat pe mâncare (local cuisine), poze și 50 de magneți pentru smart-frigiderul tău „no freeze” și cu funcție „i-care”…plus alți magneți, tămâie, uleiuri, măsline, eșarfe și alea-alea pentru prieteni, neamuri…

După aia, obosit, pretențios și neimpresionabil, te reîntorci în Nord, cauți plaje sălbatice și semi-interzise, pe la Corbu, Vadu, Grindu Lupilor; și o arzi sauvage cu berea și salata de vinete în lada frigo (non-smart), bucurându-te de natura naked.

***

E interesant acest „customer journey” ( cum s-ar zice în marketing). Roirea de la Nord la Sud și înapoi; fără să generalizăm, cred că e un soi de șablon al unei generații (cei de 30-45 de ani)…și e fain, pe mine mă intrigă pozitiv, „antropologic” vorbind… nu caut să pun niciun gram de ironie ori laudatio în acest status quo…doar observ. Și, personal, fiind un gurmand (pe deasupra și hoinar) am gustat toate variantele astea. Problema e că-mi plac toate, mai puțin aia cu Fram-ul și Mamaia Nord. Ce să faci, așa e când ești crescut în spiritul „să mănânci tot din farfurie”… și îmi plac pentru că P.S.3

P.S.1 – Dacă dai țeavă la stat și ești combinator de vârf, te duci și mai la Sud… Seycheless, Madagascar, Brazilia.

P.S.2 – Dacă ești cocalar modern cu bani grei, te naști și mori plin de moft în Mamaia Nord… bei șampanie la roabă să vază toate lipitorile loftiste că ești „potent”. Mai mergi și prin Saint-Tropez, doar pentru poze de ziar, când faci un blat cu paparazii.

P.S.3 – Dacă ești om normal, te bucuri de mare în orice punct cardinal, câtă vreme ești în compania oamenilor potriviți, sinceri și dragi ție.

Drumuri bune, oriunde te-or purta bocancii în acest sezon estival!

edited (4 of 1)

Marele Zid Chinezesc a început cu prima cărămidă

Plasticul este pretutindeni, fie că ne place sau nu. Și nu mă refer la plasticul din comportamente, „valori” sau „forme” feminine de tabloid. Ci la ăla concret, polietilena, din „sticlele de plastic”.

Îl blamăm pentru că ne invadează spațiul și ne afectează sănătatea, dar îl cumpărăm în fiecare zi sub formă de ambalaj al diverselor produse alimentare și nu numai. Apoi, cei mai mulți dintre noi aruncăm ambalajele pe unde apucăm și strâmbăm din nas când le vedem zăcând pe marginea drumului.

Problema pet-urilor este una cât se poate de serioasă la orice nivel: de gospodărie, comunitate, la nivel european, mondial. Revenind la viața noastră de zi cu zi, acum vreo patru ani, la inițiativa soției, ne-am propus să reciclăm pet-urile din gospodăria noastră. Am pornit acest experiment din curiozitate, să vedem „cât ne ține”, din necesitate, pubela de gunoi alocată familiei noastre se dovedește de multe ori neîncăpătoare (pet-urile ocupă destul de mult spațiu chiar dacă le turtim) și din dorința de a da copiilor noștri o lecție de civilizație căci, da, a recicla este un lucru ce ține de educație și civilizație și mult mai puțin de „profitul” pe care l-ai putea obține de pe urma deșeurilor colectate diferențiat.

Am început să depozităm toate pet-urile într-un sac pe balcon, turtite musai, pentru a folosi în mod eficient spațiul. După două-trei luni, a sosit momentul în care am mers cu „prada” la unul din centrele de colectare pe care le văzusem de multe ori în drumul nostru spre casă. Contrar cârcotașilor care protestează că nu ai unde să duci deșeurile colectate, în București există multe centre de colectare, de hârtie, de aluminiu, plastic sau deja celebrul fier vechi. Am obținut pe ele suma fabuloasă de 3 RON, sumă care, departe de a ne descuraja, ne-a amuzat teribil. Apoi am continuat cu hârtia (cât carton de la jucării e nene…), și vom vedea ce va mai urma.

20130622_151247

Se poate recicla chiar dacă ai o viață agitată și plină, așa că scuza cu lipsa timpului nu este una valabilă. Nu este nici pe departe atât de complicat cum ar părea la prima vedere, copiii chiar privesc reciclarea ca pe un joc distractiv și, de multe ori, abia așteaptă se se termine apa ca să poată duce sticla la locul de depozitare.

Deși scopul principal nu e obținerea vreunui profit, chiar și-așa, probabil că în cei X ani de reciclare, cele câteva zeci de lei obținute pot lua drumul unei donații pentru o cauză socială, se pot transforma intr-o masă caldă pentru nevoiași, niște teniși pentru un copil sărman, etc. Este doar un exemplu simplist pentru a susține însă un principiu colosal: acela de a interveni pe cursul „sistemului”. Când cursul sistemului este strâmb și la întâmplare (ca „pișatul boului”, cum se zice în popor), noi, cetățenii, putem interveni prin gesturi simple pentru a organiza un pic acel curs. A-l ghida, a-l face mai drept, mai bine trasat, încât să nu ocolească diverse teme sociale sau cetățenești.

În România, managementul gunoaielor este o catastrofă, iar sistemul de reciclare e „românesc”. Vedem cu toții cum pubelele colorate diferit pentru a se colecta diferențiat sunt descărcate apoi la grămadă în aceeași mașină de gunoi și ajung nediferențiat la groapă. Vedem lacuri, râuri, păduri pline de pet-uri.

În plus, sistemul de reciclare fiind superficial, fără să conștientizăm, noi, consumatorii, plătim prețul proastei organizări; în fiecare sticlă de ceva, conservă, pet, cutie, s.a.m.d. Căci firmele au obligația de a plăti la Administrația Fondului de Mediu sume mari pentru fiecare kg de ambalaj introdus pe piață și nereciclat în proporție de min. 60%.  Cum ambalajele fie ajung în parcuri, lacuri, munți, fie în groapa de gunoi la grămadă, ele nu pot fi recuperate fizic într-o proporție corectă, și costul reciclării și „neputinței” sistemului îl plătim noi, eu, tu, el, ea.

Desigur, o familie de patru membri nu va salva planeta, dar, așa cum spuneam și în titlu, până și Marele Zid Chinezesc a început cu o cărămidă.

Noi ce mai sămsărim azi?

Dacă ar fi să alegem o singură trăsătură, cea mai reprezentativă, care să-i definească pe români, care ar fi aceea? Unii ar spune că „românul s-a născut poet”. Dacă Cabral „ar întreba 100 de români” am auzi: deștepți, cacofoniști, mândri, proști, gospodari, leneși, habotnici, haotici, ospitalieri, glumeți, hoți, profesioniști, diletanți, etc…

Eu aș zăbovi o țâră pe „românii sunt combinatori”… Combinatorismul este una dintre trăsăturile reprezentative ale noastre ca popor și una dintre cele mai actuale. Unii camuflează asta sub numele de „descurcăreți”, alții își spun majestuos „jmecheri”. Tot românul coase și descoase ceva, e samsar de una alta… sau așa crede, ori ar vrea să fie…

În trecut, samsarii erau geambașii de cai. Mai apoi (prin 90’) bișnițarii de aur, blugi și gumă Turbo. În 2000 au devenit vizibili samsarii de mașini. Există și acum aceste tipuri…dar nu mai e mare scofală să fii samsar de mașini. Orice găină se „descurcă” cu astea… Acum sunt la modă două tipuri de samsari:

1. Samsarii de case: Până în criza din 2008 se sămsăreau mai ales terenurile, că erau căutate și nu presupunea vreo mare muncă pentru a face bani din răs-vânzarea lor. Cine era mai tare-n pont și învârteli „administrative”, ăla punea laba pe cașcaval. După criză, terenurile „nu au mai avut preț”, așa că băieții s-au apucat de construit pe ele, cu banii în pungă… Nu tu credite și trasabilitate a proiectului/banilor. Păi cui îi trebuie reguli stricte de șantier și alte chestii de-astea?

În interiorul și în jurul marilor orașe, oriunde a fost un petic de pământ, s-a construit. E bine (poate) că s-a făcut. Marea întrebare este CUM s-a făcut… De exemplu, la periferia Bucureștiului s-au înființat cartiere pe vechile terenuri agricole din SAI – livezi, sere, ferme, etc. În locul cireșilor sau al serelor, au apărut vile impozante și blocuri cochete care îmbie familii tinere, în căutarea unui cămin. La tot pasul casele au câte un plasture pe frunte ce anunță că sunt de vânzare, te așteaptă, aici ar putea fi micul tău colț de rai, ferit de gri-ul blocurilor comuniste din oraș. “Aici vei petrece clipe de neuitat, te vei bucura de liniște, spațiu și soare”, par să spună fațadele noi. Dar ce uită ele să-ți spună e că oricând, în spatele casei tale, la 1-2 metri de geamul tău, poate răsări un șantier care-ți va răpi toate aceste bucurii.

Din nou, nu e rău că s-a construit, este firesc sa crească metropola, dar CUM s-a construit (pardon, sămsărit)?.. Noi aglomerări urbane, la propriu… infrastructura depășită, din lăcomia „parcelării” au rămas drumuri de doar 4-5 metri lățime, canalizarea pică, electricitatea la fel… „Doamne fere” să nu pice și blocurile la cum au fost făcute unele.

Astfel de zone au devenit un El Dorado autohton pentru “băieții isteți” care s-au îmbogățit rapid din sămsăreala imobiliară. Iar lăcomia lor nu a iertat niciun pom. Îi recunoști după treningul de firmă, adidași asortați, cheile de bolid ultimul tip care atârnă ostentativ din buzunar, burta la fel de ostentativă și zâmbetul șmecheresc. Nu au prea multe clase, dar au școala vieții, iar asta i-a ajutat mai mult în viață decât orice MBA. Afișează un dispreț fără perdea față de intelectualul corporatist, dispus să-și vândă viitorul la bănci pentru a atinge ”un colț de rai”, și sunt gata oricând să scoată profit de pe urma dorințelor acestuia.

Ei sunt “noua nobilime”, ei sunt samsarii de case. „Rezolvatori” de meserie, târgoveți pricepuți.. Orice autorizație de construcție cică se ia cam așa: „un apartament, la etajul 1, primul de lângă lift” – adică cel mai bun apartament din respectivul viitor bloc revine ăluia de „autorizează”- primărel, viceprimărel, consileri, sămsărei și sămsărite, care ajung să nu mai știe numărul caselor pe care le „dețin” (și sămsăresc) prin cartierele astea noi…(așa am auzit în folclorul șantierist, nu zic eu că ar fi așa). Sunt și dezvoltatori de bună credință, cunosc câțiva ce chiar fac proiecte serioase și le respectă…dar îi numeri pe degete. Cei mulți „e samsari”.

2. Samsarii de țară, ăștia-s cei mai tari, nu ăia de case/terenuri. Ăștia sunt crema, cei ce sămsăresc fabrici, resurse naturale, demnitatea unei nații, viitorul copiilor… Îți trebuie șorici de soi să fii samsar de țară, nu-i pentru orice gușter. Dar bazinul de selecție există, e larg și adânc, cu combinatori pur-sânge așteptându-și rândul…

E pointless să mai lărgim subiectul ăsta… Ma gândesc doar, cum ar fi dacă noi, „Cumpărătorii”, am începe să cerem mai mult de la „Vânzători”, de la samsari… să nu mai înghițim „kilometrii dați înapoi” nici la mașina din târg, nici la apartamentul cumpărat, nici la deciziile privind viitorul țării.. Să nu mai acceptăm că „pâlpâie un bec în bord” sau că „bate o planetară, dar lasă boss, că știu eu un verișor cu un service, ți-o face cu doișpe sute, repede, fără acte”… 

Mă gândesc cum ar fi, nu sunt convins că va fi… căci, dacă nu mă înșel, și combinatorismul este o trăsătură reprezentativă pentru mulți români, atunci ne învârtim în cerc vicios – Cererea caută „ocazii” iar Oferta știe cum să i-o combine…

Și totuși, într-o lume plină de combinatori ce-și arată mușchii construindu-și palate reci din sămsărit de țară, văzui azi o casă în care mușchii sunt arătați la propriu – pe acoperiș… „Un acoperiș verde, cu mușchi și multe ferestre cu lumină naturală în mansardă”.

#Existăsperanță

edited (4 of 1)

Cu Mamaia-n Stuf?…o oră bună-n Vamă.

1 mai, ziua nemuncii, soare, eheee! Copiii aranjați la bunici, duminică fu ploaie de-aia de dat restanțele la somn; dădui și eu vreo două, mai am câteva mii. Bucureștiul arăta prea calm și m-am speriat; dacă e o capcană de-a preacuvioasei Gabriela? Așa că hai la mare după București, doar pentru o oră.

Plitele de la cherhana sfârâiau aprig în miros de scrumbie arsă de anul trecut, plus motorină, ca să stea focul ațâțat. Fum negru galopa prin coșurile gri din țevi de irigat. Mixul olfactiv totuși îmbietor, știai că intri-n Vamă si de erai Ciorbea sau Stevie Wonder.

Se văd de sus chitări, tobe, corturi, apă curată (noroc că e rece, vara se ciorbește și dă leușteanul pe-afară). Și sunt mulți, foarte mulți câini; pașnici, jucăuși, liberi. Par a fi de-ăia de la proteste, unii parcă s-au regăsit…s-o fi dat vreo nouă primă canină?edited (4 of 1)-2

Ne oprim la Stuf, soția se așează pe o canapea, eu mă îndrept spre bar: ”O bere Efes, un “cozonac” si o bere fără alcool”.  Barmanul se uită ciudat la mine și întrebă, “fără alcool”? „Da, și mie mi-e greu, dar se mai întâmplă, știi, când șoferul șofează iar șoferița șoferește”.

Fix lângă noi, trei doamne aranjate contemplau marea, media de vârstă spre 60 de ani. Una trăgea ursuz dintr-un Ursus. Celelalte discutau diverse: „Da, și mie-mi plac hainele ușoare, să mă simt bine în ele.. cum am pantalonii ăia negrii, îi știi”…”eu n-am purtat sutien pân’la 50 de ani”… „am fost cerută de foarte multe ori în căsătorie”… „mi-am luat loc de veci, l-am luat pe 49 de ani, concesiune, nu mă doare nici la bască…și o luăm si pe Lenuța cu noi acolo…”

Și-au băut berile și s-au urnit pe ritm de reggae spre un Suzuki împotmolit în nisip…Nu, n-au plecat cu motorul, asta era prea de tot. Dar au fost savuroase mămăițele, deși la “chip” nu erau din peisaj, la spirit erau de-acolo. Nu știu ce-or fi în realitate, poate localnice ieșite la bârfă, poate hostesse la farmacia Catena din Limanu…sau controloare de tren plecate cu acceleratul Curtici – Mangalia ce-or fi îmbătrânit pe drum, c-așa e-n tenis și în CFR. Dar ce știu e că, uite, așa vezi “Mamaia-n Vama Veche” fără să fii poet sau să fi fumat ceva.edited (4 of 1)-3

Fu plăcută ora-n Vamă… Am văzut puține cazuri de extreme negative (boschetari adormiți, cerșetori de băutură, copii proști scăpați de-acasă… sau merțangii de Amphora).

Majoritatea erau oameni isteți, îngrijiți deși murdari (de nisip), ce se simțeau bine. Liberi să bea la pet, să se joace cu o minge sau un „pet”, să chinuie un gând sau o chitară lângă un kil de Absolut ori Babalau, după chef și posibilități; să stea tolăniți fără să se 2×3.14 pe ei că-și murdăresc țoalele Armani (fake) pe nisipul soft și plin de moft din Loft.

Uite poza asta. Atât în prim plan cât și în fundal sunt oameni normali, ce par să aibă un job, niște pasiuni și înțeleg ambele sensuri ale cuvântului „pet”. Pe cel “de companie” îl iubesc, pe cel de plastic/polietilenă îl strâng când pleacă de pe plajă…

edited (4 of 1)

Hai că se poate…

Drumul cu păpădii…

Am auzit o povestioară despre cineva care a traversat Atlanticul. Singur. Nu înot sau pe coama unui delfin; cu un soi de yaht, dar în care era singur cuc. Cea mai mare problemă a lui a fost plictiseala cruntă… era senin, vreme bună, dar în jurul său, zile în șir, vedea fix același lucru: apa oceanului cât e orizontul în lung și-n lat. Și-i părea că nu înaintează, că nu se mai termină, că înnebunește.

edited (4 of 1)

Mă uit la poza asta, e fiul meu cel mic mergând fără stres prin iarbă, curgându-i parcă păpădii galbene din buzunarele gecii, lăsând drumul în urmă, calm dar asumat; și înaintând vizibil către orizont/obiectiv (în cazul lui niște utilaje agricole, ce îi fascinează pe copii in general).

Mă uit la lumea din jur (în care mă includ). Și văd oameni agitați, care, adeseori, nu văd prea bine nici drumul, nici orizontul. De obicei nu au de străbătut oceane, nu sunt singuri în călătorie, au resurse suficiente, dar parcă înaintează prin bălării și se umplu de scaieți…sau nu au răbdarea de a (se) ridica ceața si a vedea „statuia libertății” sau ce-i așteaptă la capătul drumului.

Să mai și respirăm, nene! În goana dintre diferite destinații rulăm cu viteză și nu savurăm „drumul” (să învățăm, explorăm, bucurăm din el). Totul trebuie rezolvat instantaneu (ieri, dacă se poate), orice proiect se naște deja în stare de urgență… (“Dacă eram pompier…”).

Relaxează-te, ca să fie mai bine… și în proiectele de serviciu și acasă. Respiră adânc, uită-te pe geam, oprește lângă un copac. Simte drumul și memorează-l. „Ia cu tine” ce e util din acel drum. Nu mirosi doar fumul de la eșapament.

De multe ori e plin de floricele; însă trebuie să deschizi privirea ca să le vezi, să le miroși… sau să te apleci ușor pentru a le culege. Și apoi e o chestiune de alegere cum denumești buchetul cules, căci păpădia e cunoscută și ca papalungă, cicoare, curu-găinii, crestățea, lăptucă sau taraxacum officinale. Însă, sub orice denumire ea rămâne o floare galbenă cu proprietăți curative.