„Aforismele” unui taximetrist de tură pe 1 decembrie – România mai are șanse

Cu niște coaste plutind în bere pornesc spre casă, prin ploaie, căutând un taxi. Urc la un nene vorbăreț și savurez (captiv) opinia dumnealui vizavi de peisajul din această noapte de sărbătoare a românilor.

Transpun mai jos, needitat, fix cuvintele lui nenea taximetristul (simpatic de altfel), scrise calde la sosire, ca să nu le uit până mâine. De ce? Că sunt și oarecum tragi-comice, dar cred că au și ceva în plus – morala de la sfârșit.

Iată ce zise omul:

„Ați văzut cum a prostit iară ăștia lumea?…a aprins beculețe, fasole, muzică și gata…a adus 50 de autocare dân afară… și de mâine face târg și la Piața Victoriei să nu mai poa să protesteze ăștia din București… Da’ de ce nu face târg la piață la Ferentari? Că e goală și loc gârlă. Să li se fure taraba cu tot cu vânzător.

Ați auzit noua dumă? Ăștia vrea să-și dea girofare…păi ce, să stea ei în traficul ăsta infernabil, ca noi, proștii de rând?!?

Doamna firea n-a mai ieșit să aprindă beculețele… auzi ce zice, că e aglomerat traficul din cauza la ăștia de vine cu mașinile din provincie în tranzit… da’ ce fa, tu nu vii din Ilfov?

Uite ce e pe Magheru, au ieșit toți cu plăpândele la beculețe si li se pare frumos, nu știe că io dacă fac două curse p-acolo îmi iese ochii ca la melc.. E frumos, dar asa-ți bate luminile alea în ochi… De la Inter încolo zici că e sorcovă. Dacă nu știi unde e semafoarele sigur treci pe roșu că nu le vezi…

La Obor a venit una cu cratița să ia fasole. Femeie în toată firea… Să ia și acasă că era 1 leu kilu… Domle, dacă era bărbați d-ăștia fără casă, boschetari cum le zicem noi, înțelegeam… sau vreo d-asta tânără cu unghiili fumegi, înțelegeam… dar era femeie serioasă. Pune fa mâna și fă-ți o fasoală. Da’ așa e lumea la noi, stă la asistă… Adevărul e că și mie nu pot să zic că nu mi-ar conveni câteodată să-mi dea asistat social d’ăla.

Și nu mai merge domle lumea cu colinda. La mine aici, în peninsula asta (i.e. rău famatul cartier Ostrov, o limbă de pământ ce intră pe lac la Fundeni), noi suntem toți neamuri între noi. Și nepotimiu de 4 ani jumate, i-am zis să ducă cu colindu la neamuri, și zice că ce, el e cerșetor?… Stă mereu pe tabletă și telefon. Pă vremea mea ne bătea părinții să intrăm în casă, acu tre să bați copiii să iasă din casă.

Înainte tăia lumea porci. Acu nu mai taie nimeni. Păi anu trecut a făcut nevastă-mea sarmale, cârnați… și vine fimea și zice, “da’ câte calorii are astea?” Păi fă tu mă-ntrebi de calorii, pleacă fă la kafeceu…

Domle, ce fac ăștia de la putere…vin vremuri grele, credeți-mă ce vă spun… nu pentru mine, că am 64 de ani, da’ e păcat de copii, nepoți…”

Care e morala? Dacă și un nene taximetrist, sexagenar, trăit în Ostrov și neîntâlnit cu gramatica, își dă seama că unii „umblă cu maimuța”, atunci semne bune anul are… Se-nfundă drumul șobolanilor, dacă și „talpa țării” înțelege și nu mai e păcalită de diversiuni cu miros de fasole.

taxi-1598104_960_720

Bunele intenții periculoase – cum interferează supra-inițiativa părinților cu școala unde învață copiii lor.

Pornim de la premiza că toți părinții își doresc tot cei mai bun pentru copiii lor. Pe fir logic, părinții au o multitudine de inițiative pentru a le asigura copiilor bucurie, confort, dezvoltare. Acasă și la Școală.

Intriga povestirii este că (în ultimii ani) o parte dintre părinți nu mai fac distincție între acasă și școală (ca două entități separate) și interferează cu “scena” școlii prin supra-inițiativa părintească.

La adăpostul subconștient al unor bune intenții gingașe/duioase, ajung să disturbe penetrând prea mult în activitatea școlii, astfel compunând sau diversionând efectele. Problema e că nu-si dau seama și puțini se gândesc la asta. Rațiunea e rece și gri, echilibrul e boring… pe când gingășia e caldă, emoțională, roz. Și uite-așa, de multe ori, un grup bine intenționat (de mămicuțe sau tăticuți), crează un nucleu majoritar ce caută mai apoi să impună orice inițiativă.

„Și ce e rău în asta?”, se întreabă mulți… Păi e rău când acel grup crede că dacă are “majoritate” poate decide orice și poate interfera cu întreaga clasă. Conflictul de principii aici apare.

„Nu ar fi drăguț să luăm cadouri de Moș Nicolae? (ce dacă fix cu o oră în urmă copiii vor fi primit oricum fiecare la el Acasă)… Hai să-l aducem și pe Moș Crăciun. Hai să facem o horă de 8 martie, de ziua Instalatorului, de hramul cartierului, etc….Hai să organizăm ziua lui Burebista….Vai, ce frumoooossss, hai să ne îmbrăcăm azi toți copiii în iepurași…Hai să stea 5 minute pe zi în cap (că e cool și face bine la circulație)”… Hai să, hai să…Aparent bune intenții, unele de „nerefuzat”. Pe cine ar deranja un cadouaș în plus? Hai să fie cu bucurie, zâmbete și floricele…

Ca o paranteză, oricine are Acasă propria „scenă” pentru a aduce bucurie copiilor săi și a încerca orice inițiativă – de la cadouri fără număr la ziua lu’ Burebista, yoga sau altceva. Dar unii simt nevoia să invadeze și „scena” de la Școală, ce nu mai e doar a lor, ci e a unui grup mare într-un cadru instituționalizat. De ce simt nevoia? Probabil că cei din generația noastră (ce au copii de școală acum) au trăit lipsurile din comunism iar acum caută să compenseze, epatând, supra-implicându-se, etc.

Închizând paranteza, dacă o inițiativă părintească este unanim acceptată ca fiind potrivită/în interesul copiilor din acel grup, iar Școala (ca instituție) o acceptă, atunci se numește cooperare si inițiativă reușită.

În schimb, dacă fie și un singur membru al respectivului grup nu este de acord cu o inițiativă, iar grupul majoritar insistă să impună dorința lor în cadrul/perioada activității școlare, atunci este abuz, discriminare și chiar lipsă de respect și bun simț din partea “majorității”; care, cu egoism, caută să injecteze propriile fantasme tuturor, iar „Grigore, vrând nevrând, să bea aghiazmă”; sau dacă nu bea și vede la colegi că beau, să sufere implicit… Apropo de generații, poate că noi nu mai avem șanse de a ne scoate din mind-set sindromul de „mergi cu turma”, dar pentru copiii noștri ar fi benefic să crească pe ideea că au dreptul să spună NU.

Unde e diferența?

Și unii întreabă: „Da’ ce domne, dacă Școala propunea aceeași inițiativă, ai fi acceptat-o nu?”. Poate nu, poate da…oricare ar fi fost alegerea era o asumare legitimă. Căci, ca părinte, ai contract cu Școala – de stat sau privată, mai bună au ba, nu contează…. când iți încredințezi copilul acestei instituții, iți asumi că ea (Școala) știe ce este mai potrivit pentru dezvoltarea și armonia copiilor, că are cadre pregătite să aleagă rațional activitățile extra-curiculare (și totuși desfășurate sub cadrul școlii). Școala are o legitimitate predefinită, reprezentând o autoritate cu care ai un contract. „Grupul părinților roz” nu are aceeași autoritate predefinită, iar relativismul inițiativelor este uriaș, tocmai de aceea trebuie să existe reguli. Așa cum sunt și regulile de circulație rutieră…Ca să nu treacă toată lumea pe roz și să iasă haos.

Un grup de 30 de elevi, ce au (în teorie) 60 de părinți ce nu se cunosc toți între ei, nu are cum să fie omogen, unit și să gândească la fel. Sunt oameni diferiți, cu principii diferite, cu nivel de educație diferit, cu pasiuni și preocupări diverse, cu mult subiectivism.

Zilele astea mi-am luat o mare lecție, crezând că pot explica divergența de principii la o discuție de grup. Erau păreri pro și contra, dar greu nene, greu tare. Nu am reușit, ba chiar am greșit mult, devenind vehement în apărarea unor principii, când mare parte din audiență nici nu le vedea. Se vedea parțial rozul, apoi discuții pe persoane nu pe idei, ajungând spre maro… „da’ ce-are nene, dacă voi câțiva nu sunteți de acord, îi sărim pe copiii voștri”, etc..

Din fericire, școala și doamna învățătoare au un regulament și o rațiune, și au reiterat regula clară (dacă e unanimitate bine, dacă nu, orice inițiativă fie pică, fie are loc – pentru cei ce o agrează – în afara orelor sau în afara școlii).

Rămâne o mare temă deschisă. Cum să nu confunzi “scenele”, ca părinte, și să nu cauți să „furi spectacolul” Școlii, văzându-ți  mai bine de-al tău de Acasă, și ne-presupunând că ce e „roz” pentru tine e la fel de roz și pentru ceilalți.

family-960452_1920

sursa foto – pixabay

Știi unde este polul nesimțirii (în trafic) din România?

Dimineața în zori, oră de vârf în trafic? Nu peste tot, așa e. Dar aici, la polul nesimțirii, aglomerația începe de la 6 și atinge apogeul pe la 6 juma, căci la 7 se deschid porțile “Orientului”. Drumul dintre Pod Fundeni și Dragonul Roșu (vreo 3km) e ticsit de mașini de tot soiul. Buticari, patroni evazioniști, lucrători, bișnițari sau simpli cumpărători onești se înghesuie spre cel mai mare “târg” al țării.

Români, chinezi, țigani, arabi, “cetățeni universali”, par prinși intr-o transă tărzănească încercând să-i fenteze pe ceilalți cu un milimetru în infernala coadă de mașini. Deși drumul are doar câte o bandă pe sens, înghesuitorii îl transformă în 3 benzi și blochează total drumul, inclusiv sensul dinspre Dragon spre Fundeni. Adicătelea alea câteva mii de ghinionisti ce locuiesc în cartierul cu nume gay nu mai au cum să folosească drumul dacă vor să iasă spre oraș. Căci nu una, două sau trei mașini intră „din greșeală” pe sensul opus, ci zeci de maimuțoi cu volan caută sa fenteze coloana mergând pe contrasens.

Eu stau la 700 m de podul Fundeni, aș avea de parcurs într-un minut acea distanță, dar îmi ia și câte 15 minute ca să aștept să elibereze gibonii sensul de mers spre oraș. O fi vina mea, că am apucături de-astea de a pleca la muncă la 6 dimineața uneori, de a porni la drum ca să-mi fac treaba și a plăti taxe cu duiumul.

Frântura asta de drum ține de Ilfov (sat Fundeni/com Dobroești) si înțeapă Bucureștiul până spre lac la „Ostrov”. Podul Fundeni, fix pe bucata de sus, e parte din Ilfov; iar la poale e sector 2, București. Când e vorba de făcut planul de amenzi, fără a se încurca în „granițe”, atât poliția rutieră București cât și locala Dobroești, stau pe acest drum să pescuiască ceva… Dar niciodată (în 7 ani de când locuiesc aici) nu am văzut vreun echipaj care să patruleze și dirijeze traficul de pe drumul nesimțirii la ora la care ar fi nevoie! O singură oră ar avea de stat, atât! Dimineața intre 6 si 7 si să rezolve tărzănismul de pe acest drum, unde vreo două mii de mașini se înghesuie să prindă un loc la prima oră.

Și să rețină zeci de permise pentru circulație pe contranses, să dea amenzi parfumate cu ardei iute, că poate gibonii îsi vor da cu ele pe la nas sau fundeniul cel roșu, și se va mai civiliza (macar forțat) românul.

Bine, e naivă așteptarea mea, când în ultima vreme exact tupeul, nesimțirea și cocălăreala sunt promovate ca valori naționale. Cum să stea “dragonistul” în coloana de mașini, când nenea Tăricelu se bagă în față la orice coadă? Cum să nu caute să fenteze când un întreg parlament și partid stat fentează legile și bunul simț? Cum să nu fenteze actele cu facturi false pentru niște șlapi și mușamale din en-gros, când tătucii țării au dus asta la rang de artă prin tunuri faraonice, fară jenă de oameni, justiție, Olaf sau Dumnezeu…?

Automobiles wait in a traffic jam on a New York City highway

Cele mai scumpe perle sunt cele ale copiilor tăi.

boys

Un „șirag de perle” in Clouds? De ce nu? Îl pun aici, ca să rămână amintire peste ani (de-om mai viețui în forma ce-o cunoaștem acum), atât pentru mine/soție cât și pentru autorii perlelor ce le-au scos pe când aveau 3-6 ani.

Sorina: Rareș, ai făcut caca? R: Nuuu, nici nu se vede maroul.

Alex (auzind la știri de uraganul roz a lu coana Firea) – Da’ ce, crezi că o să stau să mă ia vijeloaia? Imediat mă urc pe bec.

Poftiți niște clătite cu fulgi de pește! – Rareș

Tati, vreau un tort care să ară banane, sau căpșuni sau ciocolată sau ce-om găsi; și dacă nu găsim luăm unul cu vanilie, ok? – Alex

Tati, mergi mai repede că mă urmărește Luna –  Rareș

Rareș (scăpând niște lapte pe mobilă) – Am vărsat puțin lapte; dar nu-i nimic, frimiturile de lapte sunt crocante…what?!? am încercat, era să-mi rup dinții (în mobilă) 🙂

După experiența asta vreau să trăiesc într-un vulcan – Alex (il scosesem cu sania, la -12 grade)

Rareș: Eu sunt un mititel cu gură mare. Da, confirm.

Rareș (scoțând un sunet ciudat) – S: „Rareș, de ce faci așa? R: De Crăciun” 

Sorina: Certificatul de naștere al lui Alex e la tine? Eu: Nu știu, stai să caut în geantă. Alex: Asta înseamnă că trebuie să mă naști din nou?

R: Tatii, tu ai văzut pești ninja? Eu: Nu, nu cred că există. R: Ba există tati, dar sunt ninja, și se camuflează, de-aia nu i-ai văzut.

Tu o să primești un purice cu fundiță sau Ție iti dau doar o frimiturică de tort – Alex fiind supărat pe Rareș (pe tema cadourilor de sarbători), dar cu un suflet mare și generos în orice situație.

Carnea îmi blochează dinții – Rareș (căutând circumstanțe ca să nu mănânce).

Ciocolata e la modă – Rareș, în aceeași notă, argumentând ce ar vrea el să mănânce.

Ochii mei de ninja nu recunosc zona asta.. Îmi pare cunoscută, dar cred că atunci era ziuă – Alex

R: Uite niște Străciulici care luminează. Eu: Ce Rareș? R: Insecte d’alea care lumineazăă. Eu: Aa, Licurici? R: Da, Străciulici.

Nasul meu de Loopidoo o să-ntârzie la Mimi – Rareș (Loopidoo fiind un câine din desene)

Aș vrea ceva de băut cum ar fi apa; dar mai bine suc de portocale – Rareș.

Rareș (mare amator de lapte, uneori prea mult): Aș vrea un pahar de lapte. Eu: Păi tocmai ai băut unul. R: Of, nu mă așteptam la răspunsul ăstaa…Biine, aș vrea un pahar de lichid alb, se poate?

Tati, lava e roșie și fierbinte…atât de fierbinte că dacă te-atingi cu fundulețul de ea sari până în spațiu – Alex

Ochii mei de Loopidoo îl văd pe pui acolo sus, dar e juma de pui, dar o să crească și el mare. Cred că l-a fiert brutarul în cuptor – Rareș (observând un cocoș de-ăla decorativ pe-un vârf de clădire)

Discuție profundă tată-fiu, în drum spre grădiniță…Alex spunându-mi că il necăjește un coleg și că ar vrea să „îi dea box”, eu încercând să-i explic că e mai bine să fie pașnici și armonioși, etc. La care Alex replică: „Da, dar eu sunt tare ca piatra, pot să fac orice, dau boxe și fug atât de repede ca un pește fugător care merge repede”

…se pare că, la o incăierare, am pe cine pune bază la capitolul fugă :)…

………………………….las lista deschisă, că sigur mâine mai culegem câteva perle.

P.S. Încă mă gândesc cum ar arăta un pește fugător care merge repede. 🙂

 

 

Cronică la Street Food Festival. Și două întrebări.

Am ajuns sâmbătă acolo. Lume, scene, mirosuri de plite încinse. Cozi de câine fluturânde, atmosferă plăcută. Bag un „d-ăla adevărat” de la Furgoneta. Mușc nervos din el pentru fiecare minut din cele 30 cât am așteptat să fie gata.
Cu toracele bombat pornesc prin mulțime. Hot-spotul festivalului era caruselul cu Minnie Mouse…aia a fost scena centrală. Lume pe iarbă, eu cu soția și o găleată de sangria. Urcă pe scenă o tânără formație… Savoy. Sounds promising… așa că fug după niște calamari pe post de popcorn. Prind chiar ultima porție și mă întorc fericit în loja mea.
IMG_1092
Mulțimea dă năvală, hipsterimea pornește telefoanele, filmează, se îmbrățișează, pe versurile „Domnișoară, domnișoară, iazurile fierb”…
Văzând că aici e viață, un cameraman vine în fugă cu o mobilă, și caută un unghi de upskirt la dna Dorina. Dar iși dă seama că nu e la Capatos si nici Dorina nu-i „Cruduță”, așa că filmează de sus. Lumea se adună ca la Marian Nistor. Care amintește de Vadim Tudor și Păunescu iar poezia și emoția culminează.
Se oprește cântarea, lumea aplaudă, fu mișto. Se-aude din mulțime că Hădean a scos pancarta cu “out-of pork”, și o coadă de zeci de metri prinde repede contur la „pork’n pita” lui Adi.
Soția-mi zâmbește concluzionând, just, că iar m-a scos la culturalizare. Ce-i drept m-a dus pe la Sonoro, Atheneu și toate palatele cu evenimente muzicale din București. Dar si eu, la câte nunți și grătare am dus-o… 🙂
Lângă, era un concurs d-ăla pentru puștime. Oase cu Oțet. Și nu, nu era un fel de mâncare. Oase e un campion la kendama și Oțet la alte jonglerii. Nu știu cine a câștigat, nu avui răbdare să văd așa ceva.
Continuăm opririle din rulotă-n rulotă, bunătăți și lume faină peste tot. Păcat de bere. Când ai atâta mâncare variată, făcută pe loc, craft și deosebită, iți ia din plăcere un brand-ălău de bere ce pune monopol pe festival, asigurând doar bere de-a lor, ca să nu ai ce bea.
Pe scena mare chinuiau unii niște chitări. Când ne-am apropiat am văzut că le chinuiau bine. Chiar ne-am distrat, au cântat, au energizat. Și, pentru prima oară-n viață, am stat în primul rând la un concert rock. Că nu prea era gloată. Ce-i drept nu poți concura cu Savoy. Haț!
La sfârșit băieții zic că-i găsim “pe Facebook, Insta and so on, sub numele…..ăăă, nepronunțabil, ceva lung, de genul „Pibabumpirimbumpidibumbum S.A”… S cum? Nu-i ajuta numele. Ia de aici, watch and learn: Ior-dă-chioa-ie, Iordăchioaie… Eh? Știi ce zic?
Și da, Iordăchioaie apare pe scena carusel și dă cu hit pentru hip. Iar se adună lumea ca la urs. Hipsterimea se activă. Daniel termină repede (așa e în ziua de azi, de la radiații). Apoi altă formație dă să se pregătească. Au început golind un bax de apă din fundul caruselului.
Lângă mine apare Ami cu niște prietene. Fragilă și draguță cum e ea, așteaptă să-nceapă ceva pe carusel și să…fumăm țigarăă. Trecu aproape juma de oră de tras de cabluri, băut încă un bax de apă, acordări și dezacorduri discrete între membrii formației. Parcă trăgeau de timp.
La un moment dat își fac curaj și dau de înțeles că se vor apuca de performat… dar pic, pic, spleosh.. Începu ploaia. Tot poporul o luă la sănătoasa, ori se adăposti pe sub ceva. Nema public, dar mai rămase un bax de apă plin pe scenă.
În loc de concluzii:
• Fain la Street Food Festival. Mâncare bună (băutură nu la același nivel), lume calumea, oameni isteți, copii, tineri de orice vârste, artiști culinari sau de altă natură.
• Publicul e din acea Românie activă, care produce, gândeste, crează, trăiește. Și plătește; taxe, bilete, artă, muncă. E o lume frumoasă.
Marea întrebare este cum ar arăta România dacă toti cei ce au dat din coadă la Savoy ar fi ieșit și la vot? Dacă am avea aceeași râvnă cu care stăm la coada la burgeri „home-made” și când vine vorba de a sta la coadă pentru acțiuni civice?
IMG_1084

Râsu’ – plânsu’ după 37 minute la TV

Duminică dimineață, zic să-mi iau o oră de răsfăț și să lungesc o cafea la TV. Pornesc televizorul, mare ”KOnfruntare” de box. Sclipicios, previzibil, ca o regie americană, show-ul a curs fix cum era mai bine pentru organizatori și sponsori. Runde multe, minute de publicitate în target, favoritul câștigă, porcoi de bani întorși cu lopata. În fine, specialiștii vor diseca subiectul ăsta (pentru cine e interesat, eu nu mă tăvălesc de grija lui).

Încep știrile, un fost profesor de istorie a hăcuit o persoană pe stradă. Probleme psihice, crimă, autorități ce plimbă mâța. Cert e că “profu” a comis-o; deși ar fi trebuit să fi fost internat la nebuni, el umbla cu un cuțit prin Mioveni.

Dacă, din greșeală, un copil de școală primară a privit în ultimele 5 minute evenimentele de la TV, ce-ar putea înțelege? Că e mai bine să te bați în ring (sau să mimezi) pe niște sute de milioane, decât sa ajungi profesor de istorie?

Apoi, apare ministrul Petrică Oaia. Dau sonorul mai tare căci omul e o sursă de daisme fantastice, și tre să aud bine, să savurez. De fiecare dată râd în hohote și consum “poezia” elucubrată de dânsul. Dar râd doar cu un ochi, căci cu celălalt plâng când știu că omul chiar e ministru în realitate. Ce zice Măria Sa? Ne explică o declarație mai veche, ceva de genul “Va fi mai mult bine decât rău”. Zice acum: “Vedeți, știința de carte și experiența mea, au adeverit această vorbă, spusă scurt, seacă, dar bine închegată, și…” Stop! N-am putut să-l mai urmăresc, începea să-mi plângă și-al doilea ochi. Una peste alta, voia să spună că e bine că “țara are grâu”. O culegere de perle ale sale aici

Din același film, înșiră recorduri de mărimi terentiene la tot ce se cultivă în România. Cea mai tare e că „în județul  Constanța avem producții record de mazăre… Asta e tare. Bună aroganța…și adevărată, nene.

Rămânem tot în zona Mării Negre, de la Neptun, PM Tudose răspunde asemenea unui student aterizat direct din bar la examen. Nu are date, nu minte credibil, o scaldă pe tema violării pilonului II de pensii. Bate câmpii, insistând că „așa e mai bine”. Așa o fi, dar pentru ei. Toate datele îi contrazic, e matematică simplă. Nici nu trebuie să fii economist ca să-ți dai seama că sunt disperați să ia bani de oriunde ca să acopere deficitul (cheltuielile tâmpe făcute cu mână lărguță pentru a câștiga populimea + cheltuielile “deștepte” făcute ca să îngenuncheze justiția). Deficit care acum este de trei ori mai mare decât anul trecut. Încă 3 ani în ritmul ăsta?!?

Dar românul nu vede în treaba asta nicio problemă. Câtă vreme i s-a mărit un pic leafa/pensia/ajutorul/subvenția nu mai contează că barca e ciur și că se îndreaptă spre ghețar, că ni se îneacă ziua de mâine.  Avem azi bani de o roabă de mici și zece peturi de bere? Păi hai sa le consumăm pe toate, ce dacă ciroza e în floare și mâine crăpăm.

Exact așa este. Asta e starea nației. Râzi sau plângi, dacă poți.

Eu am închis televizorul… Dar circul continuă și cu televizorul oprit.

1470286880c7557926447c21a7ed1d4e--railroad-humor-client-gifts

sursa foto: pinterest.com

Șapte lei pentru un leu. Și ce mai poți păți la Poștă.

IMG_8345De câteva ori pe an, orice om sănătos tun e foarte aproape de moarte. Se întâmplă atunci când merge la poștă (la Poșta Română, jucăușilor). Riscul de atac cerebral este total.

Spre nefericirea mea cunosc si eu, de la o poștă, anumite cazuri.

Mai adineauri am trăit unul, având de ridicat un colet de la oficiul Plumbuita. Am stat 45 minute la coadă, ca să fie bine să nu fie rău. Am plecat într-un final cu coletul în mână dar plumbuit în pipotă… și cu o poză, pe care o arăt mai târziu.

Mai acu o lună am fost la Poșta de pe Unirii, oficiu mare, o simfonie de imprimante ceaușiste ce printează pe hârtie tip (de-aia perforată în laterale). Și scârțâie pe sinapsele cortexului pregătindu-l de explozie. Cozile binecunoscute sunt la locul lor. Iar declanșatorul e apăsat de vreo înjurătură, un careva ce se bagă în față, căci acolo e mereu plin și cu odorizant sudoripar. Și, precum Tăricelu, Giovănelu, ce se bagă în față pe la diverse ghișee ca să fenteze coada, la fel fac și rândașii români fără bun simț și cu grăsime de gâscă pe pene, nu cumva să le ajungă civilizația la piele.

Dar cea mai tare experiență cu poșta am pățit-o acum câteva luni, în Focșani. „Ce mama naibii căutai la poștă în Focșani?” Buna întrebare. Pe 1 aprilie avui ceva drum prin Moldova. Am fost radaro-jăpcuit cu o viteză fictivă, pe o porțiune de drum cu limitare fictivă (nu există indicator cu limitarea respectivă). Nu a fost păcăleala de 1 aprilie cum am crezut inițial, ba chiar au mai oprit 3 mașini lângă mine cam cu aceeași viteză, etc. Fishy rău, așa că se impunea să fac contestație.

Și iată-mă la Judecătoria Focșani. Totul clar, elegant, până la “trebuie să achitați taxa de timbru judiciar în valoare de 1 leu. La Poștă”… Fuck, fuck, fuuuucccckkkkk! Vedeam luntrașul din Purgatoriu cum mă preia și nici nu aveam doi zloți să-i dau (că unul mi-l lua poșta din start).

Ok, respir adânc, îmi fac curaj și fug, la propriu, spre oficiul poștal nr. 1 Focșani. Intru și-mi vine să ies. Dar stau. Observ obiceiurile locului, îmi dau seama repede care e structura de forță a oficiului. Diriginta e miezul (evident) iar al doilea în ierarhie este….paznicul.

Diriga ținea biroul deschis (uite mă că politica ușilor deschise e la modă și la stat nu doar în corporațiile din Pipera). Doar un ficus gălbejit îi flanca oleacă ușa, să nu intre din greșeală vreun gherțoi.  Ieșea odată la zece minute (pe ceas) făcând un tur al filialei, mângâindu-si părul vopsit în albastru, cu coc de cucoana de județ, scanând cu o privire ezoterică gloata de codași.

Paznicul era cel ce organiza gloata. Stai acolo, șezi dincolo, nu mârâi, etc… După vreo jum oră de stat la coadă, ajung și cer taxa judiciară de 1 leu. Îmi dă timbrul de mai jos, fug înapoi (fericit că sunt viu) la judecătorie. Acolo, ghinion, timbrul judiciar nu e valabil. Tre să aduc o chitanță care să ateste că am plătit leul în contul primariei de domiciliu…(!!!)…  Luntrașule, vin de mă ia! Sunt gata, a doua experiență la poștă mă va eutanasia.

M-am întors, am mai stat juma de oră. În fața mea văd pe unul în sacou și cămașă. Wtf? Băi, nu poate fi cineva mai bine îmbrăcat ca diriginta de poștă! Ne-am înțeles din priviri, am povestit pe scurt; omul era fix în aceeași situație cu a mea și venise din București fix pt aceeași japca de radar din 1 aprilie (îmi pare rău că nu i-am cerut nr de telefon, dar se grăbea, ca și mine, să fugă la tribunal ca să prindă deschis la grefierul șef). Ajung în față, am onoarea să completez nșpe formulare și să plătesc leul.

Aflu că pentru a plăti taxa de un leu, trebuie să achit și 5 lei comisionul poștei… Să fie primit, ia de-aici fără număr, doar sa scap cu viață. Și uite așa am plătit șapte lei pentru un leu… (1 leu taxa + 5 comision poștă + 1 leu timbrul luat ca „amintire”). IMG_8390

P.S. Poza promisă de la Plumbuita. Un astfel de panou se găsește în orice oficiu. „Cărți poștale” prăfuite ce decorează un perete cu o lavabilă tristă. Am întrebat-o pe doamna de-acolo câte felicitări vinde pe lună. „Cam una la doua luni”.. Good. La așa vânzare se justifică să ții panoul groazei. Cred că e parte din planul de înnebunire a clienților.

IMG_9603