Bunele intenții periculoase – cum interferează supra-inițiativa părinților cu școala unde învață copiii lor.

Pornim de la premiza că toți părinții își doresc tot cei mai bun pentru copiii lor. Pe fir logic, părinții au o multitudine de inițiative pentru a le asigura copiilor bucurie, confort, dezvoltare. Acasă și la Școală.

Intriga povestirii este că (în ultimii ani) o parte dintre părinți nu mai fac distincție între acasă și școală (ca două entități separate) și interferează cu “scena” școlii prin supra-inițiativa părintească.

La adăpostul subconștient al unor bune intenții gingașe/duioase, ajung să disturbe penetrând prea mult în activitatea școlii, astfel compunând sau diversionând efectele. Problema e că nu-si dau seama și puțini se gândesc la asta. Rațiunea e rece și gri, echilibrul e boring… pe când gingășia e caldă, emoțională, roz. Și uite-așa, de multe ori, un grup bine intenționat (de mămicuțe sau tăticuți), crează un nucleu majoritar ce caută mai apoi să impună orice inițiativă.

„Și ce e rău în asta?”, se întreabă mulți… Păi e rău când acel grup crede că dacă are “majoritate” poate decide orice și poate interfera cu întreaga clasă. Conflictul de principii aici apare.

„Nu ar fi drăguț să luăm cadouri de Moș Nicolae? (ce dacă fix cu o oră în urmă copiii vor fi primit oricum fiecare la el Acasă)… Hai să-l aducem și pe Moș Crăciun. Hai să facem o horă de 8 martie, de ziua Instalatorului, de hramul cartierului, etc….Hai să organizăm ziua lui Burebista….Vai, ce frumoooossss, hai să ne îmbrăcăm azi toți copiii în iepurași…Hai să stea 5 minute pe zi în cap (că e cool și face bine la circulație)”… Hai să, hai să…Aparent bune intenții, unele de „nerefuzat”. Pe cine ar deranja un cadouaș în plus? Hai să fie cu bucurie, zâmbete și floricele…

Ca o paranteză, oricine are Acasă propria „scenă” pentru a aduce bucurie copiilor săi și a încerca orice inițiativă – de la cadouri fără număr la ziua lu’ Burebista, yoga sau altceva. Dar unii simt nevoia să invadeze și „scena” de la Școală, ce nu mai e doar a lor, ci e a unui grup mare într-un cadru instituționalizat. De ce simt nevoia? Probabil că cei din generația noastră (ce au copii de școală acum) au trăit lipsurile din comunism iar acum caută să compenseze, epatând, supra-implicându-se, etc.

Închizând paranteza, dacă o inițiativă părintească este unanim acceptată ca fiind potrivită/în interesul copiilor din acel grup, iar Școala (ca instituție) o acceptă, atunci se numește cooperare si inițiativă reușită.

În schimb, dacă fie și un singur membru al respectivului grup nu este de acord cu o inițiativă, iar grupul majoritar insistă să impună dorința lor în cadrul/perioada activității școlare, atunci este abuz, discriminare și chiar lipsă de respect și bun simț din partea “majorității”; care, cu egoism, caută să injecteze propriile fantasme tuturor, iar „Grigore, vrând nevrând, să bea aghiazmă”; sau dacă nu bea și vede la colegi că beau, să sufere implicit… Apropo de generații, poate că noi nu mai avem șanse de a ne scoate din mind-set sindromul de „mergi cu turma”, dar pentru copiii noștri ar fi benefic să crească pe ideea că au dreptul să spună NU.

Unde e diferența?

Și unii întreabă: „Da’ ce domne, dacă Școala propunea aceeași inițiativă, ai fi acceptat-o nu?”. Poate nu, poate da…oricare ar fi fost alegerea era o asumare legitimă. Căci, ca părinte, ai contract cu Școala – de stat sau privată, mai bună au ba, nu contează…. când iți încredințezi copilul acestei instituții, iți asumi că ea (Școala) știe ce este mai potrivit pentru dezvoltarea și armonia copiilor, că are cadre pregătite să aleagă rațional activitățile extra-curiculare (și totuși desfășurate sub cadrul școlii). Școala are o legitimitate predefinită, reprezentând o autoritate cu care ai un contract. „Grupul părinților roz” nu are aceeași autoritate predefinită, iar relativismul inițiativelor este uriaș, tocmai de aceea trebuie să existe reguli. Așa cum sunt și regulile de circulație rutieră…Ca să nu treacă toată lumea pe roz și să iasă haos.

Un grup de 30 de elevi, ce au (în teorie) 60 de părinți ce nu se cunosc toți între ei, nu are cum să fie omogen, unit și să gândească la fel. Sunt oameni diferiți, cu principii diferite, cu nivel de educație diferit, cu pasiuni și preocupări diverse, cu mult subiectivism.

Zilele astea mi-am luat o mare lecție, crezând că pot explica divergența de principii la o discuție de grup. Erau păreri pro și contra, dar greu nene, greu tare. Nu am reușit, ba chiar am greșit mult, devenind vehement în apărarea unor principii, când mare parte din audiență nici nu le vedea. Se vedea parțial rozul, apoi discuții pe persoane nu pe idei, ajungând spre maro… „da’ ce-are nene, dacă voi câțiva nu sunteți de acord, îi sărim pe copiii voștri”, etc..

Din fericire, școala și doamna învățătoare au un regulament și o rațiune, și au reiterat regula clară (dacă e unanimitate bine, dacă nu, orice inițiativă fie pică, fie are loc – pentru cei ce o agrează – în afara orelor sau în afara școlii).

Rămâne o mare temă deschisă. Cum să nu confunzi “scenele”, ca părinte, și să nu cauți să „furi spectacolul” Școlii, văzându-ți  mai bine de-al tău de Acasă, și ne-presupunând că ce e „roz” pentru tine e la fel de roz și pentru ceilalți.

family-960452_1920

sursa foto – pixabay

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s